Cu pielea sub lupă

Pielea este oglinda pe care o porți cu tine! O sintagmă care probabil că ne sună în urechi banal, familial, plictisitor de cunoscut. Sunt sigură că noi conștientizăm acest lucru, sau cel puțin îl admitem. Dar oare contribuim zi de zi la stabilizarea acestui edificiu al sănătății și frumuseții?

În primul rând, pielea este o oglindă a stării de sănătate, iar din această perspectivă, semiologia medicală a umplut tomuri de pagini. În al doilea rând, ea este o reflectare fidelă a frumuseții și a echilibrului funcțional (tineresc) al organismului, deoarece tot ceea ce aduce de la sine scurgerea orelor din ceasul biologic al organismului, își are răsunet imediat și la nivelul pielii, deci devine „la vedere”. În fine, pielea – mai ales la nivelul feței – este o proiecție a stării psihice, iar minusculii mușchi involuntari ai mimicii nu vor obosi niciodată să ne brăzdeze fața.

Despre „palmaresul celui mai întins organ al nostru” s-a scris în repetate rânduri, caracteristici cum ar fi că suprafața desfășurată la adultul normal fiind de circa 1,5 m pătrați, sau faptul că o fâşie tegumentară de 2-3 mm lăţime poate suporta o greutate de 2 kg, grație tonusului și elasticității sale.

Dincolo de aceste recorduri, ceea ce eu vreau să atrag atenția în paginile cărții de față sunt mai degrabă caracteristici funcționale. Vreau ca de azi înainte, cititorii mei să privească organul cutanat ca pe un mecanism viu, cu celule active, cu metabolism, cu sinteze continue ale unor substanțe structurale și funcționale… un adevărat laborator cosmetic.

În esență, pielea este un „edificiu fortificat”, în fața căruia orice arhitect ar fi invidios. Celula fundamentală a sa (keratinocitul) se deplasează în sens unic, maturizându-se totodată? De ce celula aceasta se retrage tăcută înspre propria-i degradare, eliminându-și nucleul (devenit inutil)? Unde și pentru cât timp deținem în piele substanțele tinereții și funcționalității normale: colagen, elastină, acid hialuronic?